Cu manuta pe obraji

Bebita are sase luni si cateva zile.La nastere ochii lui erau intr-atat de limpezi incat parea ca-si asuma impacat si bucuros desprinderea de raiul din pantecele mamii pentru a intra in prizonieratul timpului ce tocmai isi incepuse cinica numaratoare inversa.Ma pregateam in felul meu confuz sa-i transmit mesaje importante,sa-l ajut sa simta ca nimerise-n lume ,adica intr-un loc minunat divers,sa-i fiu antrenor in jocul de-a viata,care,ei bine da,e atat de frumoasa dragul unchiului.Ma socoteam apt sa-i anulez mohoreala metafizica a conditiei lui de muritor,sa-i dau a simti ca nu numai ca n-are a se teme de singuratati dar noi cei din jurul lui ,nici n-avem alta treaba mai importanta acum decat sa-l scaldam in dragostea noastra.Si binele ,adevarul ,frumosul, unchiule,nu sunt niste vorbe-n vant,vei vedea ca ele te vor face trainic ,iti vor pune in fiecare zi apa la radacina,te vor imbarbata si te vor inalta pana la sublimarea conditiei tale de cetatean al planetei.La intervale scurte de timp,doua-trei zile,fratele meu anunta cate-o schimbare,o noutate absoluta in evolutia lui iar noi dadeam fuga sa luam act.Cand ochii lui au deprins figurile noastre si ne identificau cu relativa usurinta,bebita a-nceput sa ne zambeasca,sa ne bage-n seama cum ar veni...Cand mama termina de parcurs cate-un jurnal de stiri care mai de care mai prapastioase,simtea nevoia sa-l vada,se ducea la el si se-ntorcea invariabil voioasa si vindecata.Simona,prinsa in chingile unei singuratati cotidiene,facea ce facea prin casa si hop!la bebita,sa-i mai treaca.Cele sase luni ale lui ,au coincis cu o sumedenie de evenimente lumesti si exterioare dintre cele mai prapastioase.Stateam cu capul in maini si nu-mi puteam aduna gandurile,coplesit,pustiit,epuizat,incapabil sa ma desprind de faptul in sine al grozavei intamplari.Cum a fost posibil?Cine si mai ales de ce n-a intervenit la timp sa ne salveze?Se mai putea face oare ceva?Ce ?Si acum incotro ,cu aceasta napasta?Simteam cum se zvanta cea mai cleioasa flegma aruncata-ntre ochii poporului meu si cum aceasta teribila culpa morala,inacceptabila si rusinoasa,aluneca subtil spre aceeasi parere de rau,proprie popoarelor inexistente ca identitate,lipsite de vlaga si stalcite in interioritatea lor modificata astfel incat sa fie mediocra.Vor urma lamentatiile,justificarile,invinuirile absurde,formularile cu iz de ciorap lipit de tavan cum ca putea fi mai rau,ca vom vedea,ca vom spera in mai bine,ca poate de data asta,in fine,toate articulatiile actului ratat.Va urma uitarea rapida si aconodarea cu cancerul pe care tocmai l-am consolidat in noi.Am invatat alfabetul fricii si al tradarii in cei 50 de ani astfel incat ,evenimentul de-acum va fi un fleac sa-l reducem la mai nimic ,cel mult la celebrele noastre bancuri.Fumam si fumam si fumam si fumam,cu ochii tinta in golul format de trupuri diforme,fara chip.Telefonul palpaia silentios dinspre fratele meu.Hai la o tocanita si mai vorbim si noi una-alta.M-am dus cu fruntea-n pamant ,ca un invins ,nu atat de focul tocanitei cat sa mai impartim taceri inmarmurite.Bebita tocmai isi ducea piciorusul la gura cand am intrat.A gangurit bucuros cand m-a vazut iar eu l-am rugat sa bage pentru unchiu o zambire.Dupa ce m-a invaluit cu un suras enigmatic,l-am vazut intorcandu-se brusc pe burta si de-acolo,incercand neputincios sa se urneasca prin patul mare cat autostrada Gilau-Turda.Cand l-am luat in brate manutele lui au poposit pe obrajii mei intr-un fel de mangaiere necontrolata.Mi-a luat nasul in gura ca-ntr-o rontaiala,cu cei doi dintisori ce-inmugurisera-n gura si ma mai slabea doar pentru a rade in cascade luminoase,tasnite dintr-o puritate coplesitoare,de parc-ar fi vrut sa spuna binele,adevarul si frumosul draga unchiule,nu sunt niste vorbe-aruncate-n vant,lumea in splendida ei diversitate iar viata unchiule,departe de-a fi un mare cacat ,e minunat frumoasa...